Explozia privirii!

Despre destin.........

O lunga perioada de timp am vietuit departe de perechea mea (cum bine spunea cineva, nu spun cine: „vietuiesc dar nu traiesc”) pe principiul lui „ce ti-e scris in frunte ti-e pus”, „ceea ce trebuie sa se intample, se va intampla si ceea ce nu, nu”, cu alte cuvinte, destinul isi spune cuvantul orice ai face, adica a face tot ceea ce-ti sta in putinta ca sa fii cu cel pe care-l iubesti era ca si cum ai incerca sa modelezi destinul, ceea ce era de neinchipuit. Dupa ceva vreme realizezi ca asta suna a pasivitate, resemnare, cap plecat si inima franta. Uau, dar daca modelatul destinului este de fapt destinul tau? Nu ma gandisem niciodata in felul acesta. Poate ca destinul este drumul pe care-l construiesti catre cel pe care-l iubesti, catre perechea ta. Poate si el vietuieste pe principiul lui „ce ti-e scris in frunte ti-e pus” asa cum ai facut-o si tu atatia amar de ani, ani pierduti din viata, ani care nu se mai intorc.

Tot ceea ce stiu acum este ca atunci cand destinul vrea sa implineasca ceva n-o face de unul singur, tot mai trebuie sa-ti faci simtita prezenta (cu toata fiinta ta, cu toate simtamintele tale, cu tine cel nealterat de toate prin cate ai trecut, cu tine intreg si adevarat), tot mai trebuie sa construiesti un drum .......catre cel pe care-l iubesti.

Imi doresc ca povestea mea sa aiba un final fericit, imi doresc sa am intelepciunea de a cauta cu tot dinadinsul acest final, si stiu ca asa va fi.

Despre romantism, dar nu in sensul strict al DEX-ului...........

Fiecare dintre noi percepe romantismul intr-un alt mod.....pentru cei pragmatici e o prostie, o pierdere de timp.......pentru sentimentalii lesinati e o perpetua vaicareala........astea sunt cele doua extreme........si intre ele exista nenumarate tipologii de oameni. Nu-mi propun aici sa fac o impartire pe clase si subclase a diverselor tipologii intalnite pana acum insa am o mare dilema.....nu ma pot incadra niciunde..........sentimentalii lesinati ma agaseaza, pragmaticii mi se par superficiali, iar undeva intre astea doua extreme mi se pare romantismul ca fiind trait la modul caldut.......ceea ce nu ma caracterizeaza nicicum. Sa inteleg de aici ca nu sunt om? Sa inteleg ca daca eu percep romantismul ca o explozie a privirii sunt oarecum anormala? Chiar, care este granita dintre realitatea romantica a privirii si iluzie? Si cum iti dai seama daca ai trecut acea granita? Traim in lumea fizica pe care o putem atinge sau traim in lumea pe care ne-o cream in mintea si sufletul nostru?